Luca Niculescu despre familia sa: averea pierdută în comunism și bunicul trimis opt ani la Canal
Luca Niculescu, desemnat pentru funcția de premier, a vorbit într-un interviu din 2015 despre copilăria sa într-o familie cu rădăcini în Bucureștiul interbelic, despre evenimentele dramatice prin care au trecut apropiații săi în perioada comunistă și despre participarea sa la Revoluția din 1989.
El a povestit că familia sa avea o veche tradiție comercială. Firma fondată de stră-străbunicul său, Luca P. Niculescu, ajunsese, potrivit relatării sale, printre cele mai importante din țară, cu 40-50 de sucursale. Familia comercializa țesături și stofe și avea și alte afaceri, inclusiv o fabrică de conserve și ferme. Străbunicul său, Jean, studiase comerțul în Marea Britanie, iar bunicul la Lausanne și Leipzig.
Niculescu a relatat că familia era apropiată de liberali, iar străbunicul său fusese senator și, pentru scurt timp, ministru al Comerțului într-un guvern Averescu. „Toată familia era liberală, membri în partid. Străbunicul a fost senator toată viaţa lui şi chiar, pentru o perioadă scurtă, ministru al Comerţului, într-unul dintre guvernele Averescu din timpul Primului Război Mondial”, povestea el.
Potrivit relatării sale, averea familiei a fost pierdută în timpul comunismului. Bunicul său a fost închis, iar Niculescu spunea că pedeapsa a fost considerată mai ușoară datorită intervenției unui fost angajat ajuns în structurile Securității. Bunicul a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră și apoi la construirea unor sate în Bărăgan, unde a stat aproximativ opt ani la muncă forțată.
În copilărie, familia s-a mutat din zona Cișmigiu în Berceni, într-un bloc nou, unde trăiau familii de muncitori de la IMGB sau din structurile Securității. Acolo, familia lui Niculescu era considerată „ciudată”, pentru că avea mobilă veche și tablouri păstrate din casele naționalizate. Spunea că îi era rușine să-și invite colegii acasă, pentru că mobilierul i se părea demodat. Își dorea pe perete un covor cu „Răpirea din Serai”, în timp ce familia avea picturi de Nicolae Vermont și Nicolae Grigorescu.
Niculescu povestea că bunicul său apărea în cartierul muncitoresc îmbrăcat în costume de dinainte de război, cu pălărie și baston. Copiii din cartier îl îndrăgeau pentru poveștile pe care le spunea. Acasă, le vorbea celor patru nepoți despre perioada de dinaintea comunismului. La un moment dat, Luca Niculescu le-a spus colegilor că bunicul său fusese „rege”, iar învățătoarea i-a chemat pe părinți și i-a rugat să nu-i mai spună asemenea lucruri.
În liceu, Niculescu făcea parte dintr-o gașcă de rockeri. Spre sfârșitul lui 1988, grupul plănuia să scrie manifeste împotriva regimului comunist și să le distribuie în cartiere. Planul a fost abandonat după ce unul dintre colegi le-a spus că un alt membru al grupului ar fi turnător și că ar putea avea probleme dacă merg mai departe. „În naivitatea noastră, presupuneam că n-o să ne urmărească nimeni şi că n-o să se afle, dar am renunţat până la urmă. N-am mai scris manifeste”, povestea el.
Înainte de 1989, Niculescu spunea că nu se gândea să devină jurnalist. Dăduse examen la Facultatea de Filologie, pentru secția latină și greacă, și îl atrăgea și Facultatea de Istorie. Nu îl încânta ideea de a fi „jurnalist de propagandă”. După Revoluție, însă, când presa românească „a explodat”, s-a hotărât să devină jurnalist.
Despre Revoluție, Luca Niculescu a povestit că pe 21 decembrie 1989 urma să meargă la mătușa sa, dar aceasta l-a sunat și i-a spus să nu mai vină pentru că în centrul Bucureștiului „se întâmplă lucruri”. A doua zi, a plecat împreună cu prietenii din cartier spre Piața Universității. Tatăl său li s-a alăturat. Niculescu povestea că a strigat „Jos Ceaușescu!” în fața magazinului Cocor și că a ajuns în Piața Universității în jurul orei 11:30. Ulterior, a mers împreună cu tatăl și unul dintre frații săi să apere radioul, până când o rafală auzită în apropiere i-a făcut să se retragă într-un loc mai sigur. „Am fost viteji pentru o vreme până când am auzit o rafală destul de aproape de noi şi tata a zis să mergem totuşi într-un loc mai sigur”, își amintea el.