Romcab ajunge în faliment printr-o decizie contestată la Mureș, într-un dosar în care compania invocă plata creanței BCR, riscul pentru fabrică și presiunile asociate Meinhart.
UN DOSAR CARE DEVINE TOT MAI GREU DE EXPLICAT
Cazul Romcab ridică noi semne de întrebare după ce Tribunalul Specializat Mureș a dispus intrarea companiei în faliment, în baza unei cereri formulate de BCR. Situația devine cu atât mai greu de înțeles cu cât Romcab susține că această creanță fusese deja achitată, iar dovada plății se afla la dosar înainte de momentul dezbaterilor.
Într-o asemenea situație, decizia de faliment nu mai poate fi privită ca o simplă etapă procedurală. Vorbim despre o hotărâre care poate opri activitatea unei fabrici, poate destabiliza sute de locuri de muncă și poate produce efecte economice serioase într-un județ care are nevoie de industrie, nu de blocaje judiciare discutabile.
ROMCAB A AVERTIZAT ÎNAINTE DE DECIZIE
Reprezentanții Romcab au formulat anterior cereri de strămutare și recuzare, susținând că există riscul ca dosarul să fie împins spre faliment. Compania a reclamat faptul că nu ar fi fost analizată cu suficientă atenție situația economică reală și că soluția urmărită ar ignora atât prevederile legale, cât și consecințele sociale ale închiderii fabricii.
Aceste avertismente nu au fost suficiente pentru a schimba direcția dosarului. Din contră, hotărârea pronunțată confirmă exact scenariul de care Romcab se temea: intrarea în faliment, blocarea activității și apariția unei presiuni imediate asupra viitorului fabricii.
PROBLEMA INCOMPATIBILITĂȚII NU POATE FI TRATATĂ FORMAL
Unul dintre cele mai sensibile aspecte ale dosarului este legat de judecătoarea Orza Raluca Ioana, cea care a dispus falimentul Romcab. Compania a susținut că aceasta ar fi avut un contract cu BCR, banca aflată la baza cererii de faliment, motiv pentru care nu ar fi trebuit să judece cauza.
Cererea de recuzare a fost însă respinsă de un alt judecător chiar înainte ca dosarul să fie soluționat. Această succesiune rapidă de decizii lasă loc unor întrebări firești. Într-un dosar cu asemenea miză economică, orice suspiciune privind imparțialitatea ar fi trebuit lămurită fără grabă și fără ambiguități.
Mai mult, contextul european nu ajută deloc imaginea acestei soluții. România a fost condamnată de CEDO în 2024 într-o cauză asemănătoare, în care s-a discutat despre imparțialitatea unui judecător care nu s-a retras dintr-un dosar ce implica BCR, deși exista o relație contractuală cu banca. Tocmai de aceea, cazul Romcab nu poate fi tratat ca o simplă nemulțumire a unei părți din proces.
FALIMENTUL, DECIS PE O CREANȚĂ DESPRE CARE COMPANIA SPUNE CĂ ERA PLĂTITĂ
Romcab susține că hotărârea de faliment a fost pronunțată în baza unei cereri BCR, deși obligația de plată fusese stinsă. Compania invocă inclusiv faptul că dovada achitării creanței fusese depusă la dosar înainte de dezbateri.
În plus, Romcab face trimitere la art. 143 alin. (1), potrivit căruia cererea de faliment trebuie respinsă dacă creanța nu este datorată, este achitată sau dacă debitorul a încheiat o convenție de plată cu creditorul. Dacă aceste susțineri se confirmă, întrebarea devine inevitabilă: cum s-a ajuns la cea mai dură soluție posibilă, în locul respingerii cererii?
Falimentul nu este o sancțiune simbolică. Este o decizie care poate întrerupe activitatea unei companii, poate rupe contracte comerciale și poate afecta direct angajații. De aceea, o asemenea hotărâre trebuie să fie nu doar legală, ci și foarte clar justificată.
O FABRICĂ FUNCȚIONALĂ, PUSĂ ÎN PERICOL
Romcab susține că se afla într-un proces de redresare, iar datele economice prezentate de companie arată o evoluție pozitivă. Cifra de afaceri ar fi crescut cu 50% față de perioada comparabilă a anului anterior și cu 100% față de aceeași perioadă de acum doi ani.
În același timp, compania gestiona un portofoliu de aproximativ 100 de clienți din mai multe țări. Acest lucru arată că Romcab nu era o fabrică fără activitate, fără cerere sau fără perspectivă comercială. Dimpotrivă, societatea susține că exista interes pentru produsele sale, iar procesul de redresare începea să producă efecte vizibile.
Închiderea sau blocarea unei asemenea fabrici, într-un moment în care existau clienți și comenzi, este o decizie care nu poate fi privită cu indiferență. Mai ales atunci când motivul juridic invocat este contestat tocmai prin faptul că datoria ar fi fost plătită.
COSTUL SOCIAL AL UNEI DECIZII CONTESTATE
Dincolo de cifrele din dosar, cazul Romcab are și o dimensiune umană. În perioada 2023-2025, compania ar fi achitat peste 80,8 milioane de lei pentru salarii, contribuții și tichete de masă. Aceste sume arată rolul economic al fabricii și importanța ei pentru angajați, familiile acestora și bugetul public.
Dacă falimentul produce efecte depline, statul riscă să piardă contribuții și să suporte costuri sociale suplimentare. În loc ca o companie aflată în redresare să continue să producă, să plătească salarii și taxe, se poate ajunge la șomaj tehnic și la pierderea unei capacități industriale importante.
Aceasta este partea care nu se vede suficient în limbajul rece al dosarelor. În spatele unei hotărâri de faliment nu stă doar o firmă, ci o comunitate întreagă care depinde, direct sau indirect, de activitatea acelei fabrici.
MEINHART ȘI PRESIUNILE INVOCATE ÎN JURUL DOSARULUI
Numele Meinhart apare din nou în contextul tensiunilor din jurul Romcab. Surse locale suspectează că austriecii ar fi avut interesul ca societatea românească să fie slăbită și că ar fi existat presiuni în ziua pronunțării. Aceste acuzații trebuie privite cu prudență, însă ele nu pot fi ignorate complet, mai ales în contextul conflictului mai larg dintre Romcab și Meinhart.
Cert este că efectele deciziei par să lovească direct în poziția Romcab. O fabrică oprită, o companie destabilizată și o procedură de faliment pornită în condiții contestate sunt elemente care ridică întrebări serioase. Iar atunci când un competitor sau partener extern apare în fundalul unui asemenea dosar, obligația de transparență devine și mai mare.
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ ARE ULTIMUL CUVÂNT
Romcab a formulat apel și cere suspendarea de urgență a hotărârii. Compania susține că soluția este nelegală și că menținerea ei poate produce efecte greu de reparat asupra activității fabricii și asupra angajaților.
Curtea de Apel Târgu Mureș va trebui să analizeze nu doar formalitatea dosarului, ci și substanța problemei: dacă cererea BCR mai putea justifica falimentul, dacă suspiciunile privind imparțialitatea au fost tratate corect și dacă o companie aflată în redresare poate fi blocată în baza unei creanțe despre care se afirmă că era deja achitată.
Cazul Romcab devine astfel un test pentru justiția din Mureș. Nu este vorba doar despre o companie aflată în insolvență, ci despre felul în care se decide soarta unei fabrici, a unor angajați și a unei părți din economia locală. Iar până când aceste întrebări nu primesc răspunsuri clare, nemulțumirea publică rămâne justificată.